Azi sunt nimic

In fiecare an, pe 30 ianuarie, eu sunt nimic.  Desi este ziua maestrului Caragiale, eu sunt nimic. Eu sund coaja a ceea ce ar fi putut sa fie. Si nici macar asta. Am noroc sa fiu macar praful a ceea ce as fi putut sa fiu.  Am tradat arta. Am fost o lasa si o sa plang toata viata mea pentru ca  n-am ascultat de cine trebuia. Merit sa fiu scuipata. In fiecare an ma uit la ce-am primit in dar si vad ca n-am respectat mesajul. N-am cultivat nimic si am zis eu ca e mai bine sa ai familie decat sa ai cariera. Si te impiedici si cazi in cutitul “familiei” si mai trebuie sa-ti ceri si scuze. Si merit soarta asta. Merit sa plang de fiecare data cand trec pe langa departamentul de arte. Cand ma gandesc ca ultima mea suflare, dintr-o zi obisnuita de liceu, mi-o dadeam pe scena, imi vine sa urlu. CAND STIU ca am infruntat frig si ploaie pentru teatru forum, imi vine sa urlu. Cand stiu ca am facut atatea pentru arta si am renuntat din prostie crasa, imi vine sa urlu. Dar cel mai mult, imi vine acum sa urlu ca nu pot sa mai fac asta. Cand mi-e rusine sa ies pe o scena si sa vorbesc liber in fata lumii, desi inainte o faceam admirabil si fara nicio teama. Mi-e teama sa dau ochii cu mentorul meu, ca n-as putea sa-i ridic din pamant. As merita scuipata-n fata pentru tradare, tradare si iar tradare. Teatrul era viata mea. Respiram, mancam, beam pahare intregi de teatru, ore de repetitii. 

Acum sunt legata de un loc pe care il urasc cu toata inima mea. Pe care-l dispretuiesc pana la ultima celula despre care am invatat pentru admitere. Il urasc cu toti neuronii, hepatocitele, limfocite, monocite si alte -cite existente din mine. Il urasc de la metatarsiene pana la oasele parietale.  Il urasc cu tot ce sunt eu. Un loc aproape plin de gunoaie, unde oamenii normali sunt ingropati de politicieni mizerabili si imputiti. Un loc al mortii si al durerii mai degraba. Un loc pierdut al zilelor salvatoare de odinioara. O epava a ceea ce a fost, cu un sistem in care oamenii buni o patesc si oamenii mai putin buni se imbogatesc. Un loc unde juramintele nu sunt valabile, unde Darea si Luarea de Mita sunt la ele acasa. Un loc in care asistentele de 5 tone nu-si misca curul ala imens, ca n-au loc pe usa. Un loc in care mancarea pute a cacat si pisat diluat. Un loc cu iz de voma si gandaci pe jos. Pentru locul acesta paradisiac am dat eu scena. Un loc in care, acum sunt singura, fara “familia” care trebuia sa fie in spatele meu.

La multi ani domnule Caragiale! Sa nu uiti sa ma scuipi in ochi cand treci pe langa mine.